HAIHUI cu Swit Rocs – Cea mai grea călătorie

Dragă Om,

Nu toate călătoriile sunt despre a pleca undeva. Unele, și poate cele mai importante, sunt despre a veni dar, mai ales, despre a rămâne. Suntem, desigur, diferiți. Unora ne este greu să plecăm, altora să rămânem. Unora nu ne vine să împachetăm, altora să despachetăm. Unii vrem să fugim de responsabilități, alții nu se pot desprinde de ele. Eu fac, fără doar și poate, parte din categoria celor care ar fi bucuroși să despacheteze, doar ca să poată împacheta din nou. Sau a celor care, cum spunea bunica, stau cu bagajul pregătit la ușă. Totuși, cu 2 ani în urmă am început o altfel de călătorie, una care nu mai este despre nerăbdarea de a pleca, ci despre bucuria de a rămâne. Și mi-aș dori, acum mai mult decât niciodată, ca această călătorie să dureze o veșnicie și încă un pic!

O călătorie care mi-aș dori să dureze o veșnicie și încă un pic

Călătoria a început în februarie 2019, cu apariția lui Happy în viața mea. Eram convinsă că a avea un băiețel Golden Retriever este ușor. Sunt câini blânzi, ascultători, docili. Va fi simplu. M-am înșelat. Happy s-a dovedit a fi o mică pacoste – agresiv, răutăcios, imposibil de strunit. Timpul a trecut, lucrurile au devenit tot mai dificil de gestionat. Mi-am spus atunci că, deși mă consideram pregătită să am un cățel, eram total nepregătită pentru felul lui de a fi cățel. Și așa a apărut Joy, fetița metis Border Collie, 2 luni mai târziu. Fusese găsită de cineva pe stradă, cel mai probabil bătută și chinuită, iar eu am adoptat-o. Mi-am imaginat că prin simplul fapt că acum are un cămin și este iubită va fi fericită și docilă. M-am înșelat pentru a doua oară. Nu mânca, se punea la pământ ca și când urma să o lovești dacă te apropiai de ea, era agresivă cu orice ființă umană sau animală și căuta orice portiță să evadeze. Am înțeles atunci că animalele, la fel ca și oamenii, pot deveni răi fie din prea puțină iubire, fie din prea multă, iar acesta a fost primul pas spre schimbare.

Sursele mele inepuizabile de fericire

Poate te întrebi de ce am făcut introducerea asta lungă sau poate nu îi vei recunoaște, defel, din descriere, pe cei doi pe care îi vezi, cuminți și drăgăstoși, în fotografiile și postările mele. Ți-am povestit toate astea ca să înțelegi că, în primele zile, mi se părea aproape de neimaginat să fac ceva împreună cu ei, care să aducă a normalitate – să stau pe canapea să mă uit la un film, să ies la plimbare, să mergem pe munte, să facem poze, să le fac baie etc. Acum, după 2 ani de iubire și muuulte lecții învățate împreună, unii de la ceilalți, mi se pare total de neimaginat să mai fac ceva fără ei. Nu fără de unul sau fără de celălalt. Fără de ei amândoi, pentru că, în ochii mei, ei sunt unul. Sunt două ființe care se armonizează perfect prin contrastele și imperfecțiunile lor – fizice, comportamentale, moștenite și dobândite – și care împreună formează un tot perfect. Tot perfectul meu.

Tot perfectul meu

Două corpuri mici, un singur suflet uriaș

Niciodată nu m-am omorât după ziua de 14 Februarie, însă anul acesta aproape m-a omorât ea pe mine. Happy a fost lovit frontal de o mașină. Nu mortal, ci aproape. Atât de aproape încât azi, la 1 lună jumătate de la accident, nu pot să nu mă întreb dacă nu ar fi fost mai bine să nu fi existat acel aproape. Un univers s-a năruit într-o clipă. O călătorie pentru care făceam zi de zi tot ce îmi stătea în putință să dureze cel puțin 14 ani umani sănătoși și fericiți s-a terminat brusc după 2 ani. Nu eram pregătită în vreun fel, nu îmi făcusem un plan B, nu mi-a spus nimeni să învăț ce înseamnă să trăiesc fără vreunul dintre ei. Universul mi-a dat brusc un șut în fund și m-a aruncat afară dezgolită de tot. Deși operația pe coloana practic sfărâmată în două a fost un succes, datorită celui mai bun chirurg veterinar din țară, Happy a rămas paralizat, iar șansele lui de recuperare sunt minime. Totuși, nu evoluția sau involuția stării lui de sănătate este motivul pentru care îți scriu.

Happy, un univers de iubire

E o vorbă pe care o aruncă adesea, mai ales când omul e cu necazul lui, ăștia de se vor sfătoși, dar cam atât știu și pot – dacă nu prețuiești ceea ce ai atunci când ai, mai apoi o să îți pară rău. Asta cumva înseamnă că dacă prețuiești cât ai, o să îți fie mai bine când nu o să mai ai. Iaca ditai prostia! Nu îți scriu, deci, ca să te învăț cum să iubești, cum să îngrijești sau cum să mulțumești universului zi de zi că ceea ce prețuiești mai mult pe lume – om, animal, lucru, concept, ideologie (cine sunt eu să judec valorile cuiva?!) – este bine, sănătos, ci ca să îți amintesc cât de norocos ești dacă e așa. Îți scriu ca să te rog cu tot sufletul să gândești cu mintea înainte să lași din mâna ta în mâna altcuiva ceea ce iubești tu mai mult pe lumea asta. Îți scriu, deci, ca să te rog să te gândești ce se va alege de sufletul tău dacă mâinile nu se vor atinge la timp iar tot ce iubești tu mai mult îți va scăpa printre degete și se va sparge în mii de bucăți la picioarele tale. Cum le vei recompune? Cum te vei recompune? Cum te vei uita tu de atunci înainte la mâinile tale care nu erau pregătite să îi dea drumul?

Fericire

M-am uitat fascinată de mii de ori la el și la ei în anii ăștia 2 de când au devenit universul meu și mi se părea incredibil să văd cum orice îi făcea fericiți. Cum găseau motiv de bucurie în orice zi și orice lucru, cum orice obiect se putea transforma într-o sursă de fascinație și distracție. Nimic nu părea greșit sau nelalocul lui vreodată pentru ei. Happy era exact așa cum îi spunea numele. Mereu. Alerga zeci de kilometri pe munte sau stătea cu zilele acasă pe canapea, dormea afară pe jos sau în casă pe pat, era frig sau cald, soare sau ploaie, înnota în apa înghețată la sub 0 grade sau se tăvălea în iarbă la +30, se bucura de fiecare ninsoare, fiecare joacă în frunzele de toamnă și fiecare baltă stătută ca și când era prima dată când le descoperea, fiecare băț dintre cele câteva mii pe care le culegea pe munte era definiția fericirii. Simpla lui existență era fericire. Simpla mea existență în viața lui era ceva pentru care nu pot găsi un cuvânt suficient de bun. Atât de multe avem de învățat noi oamenii de la ei și atât de puțin ne pricepem să o facem...

Răsăritul zilei mele de naștere ne-a găsit la mare, prima lui dată la mare

Acum, de o lună jumătate încoace, mă uit de sute de ori pe zi la el cum stă neputincios și confuz cu câte o jucărie în gură și nu înțelege de ce nu poate sări să mi-o dea, de ce nu se poate urca în pat, de ce nu se poate apleca normal să bea apă, de ce este închis într-o cameră, de ce nu mai aleargă după bețe pe munte, de ce nu mai îmi poate pune labele pe umăr iar eu să îl pup pe nas până nu mai suportă și să se dea jos mârâind. Și tot așa stau și eu, neputincioasă, confuză, fără să pot înțelege nu de ce eu, dar de ce el. Nu mai alerga pe scări așa că poate îți rupi ceva! Nu te mai trânti în halul ăla de pe canapea pe parchet că zgâlțâi lustra în capul vecinilor de jos! Nu mai sări pe mine când intru pe poartă că mă umpli de noroi! Nu mă mai trezi cu noaptea-n cap să îți deschid ușa să faci pipi! Nu mă mai smuci cu lesa! Nu mai dormi cu picioarele pe perete că strici zugrăveala! Nu te mai tăvăli prin toate noroaiele pe munte! Nu mi te mai așeza cu fundul pe față în pat! Nu mai sta în picioarele mele la fiecare pas prin casă! Nu mă mai descălța! Nu mai roade plintele! Nu-i mai fura mâncarea lu’ sor-ta! Nu mai face pișu pe ghivecele vecinei! A fost nevoie de o fracțiune de secundă că să nu mai facă nimic din toate astea. Îți scriu, deci, ca să te rog să te gândești bine când îți dorești ceva. Foarte probabil ca Universul să fie receptiv.

Gândește-te bine când îți dorești ceva. Foarte probabil ca Universul să fie receptiv

Dragă Universule,

Nu știu cum se văd lucrurile de acolo de sus de la tine, dar de aici, de jos, foarte de jos, cel mai de jos, unde mă aflu eu de pe 14 Februarie încoace, unghiul nu-i deloc bun. Îmi spuneam la începutul pandemiei cât de dor îmi este să călătoresc și ce nefericită sunt că nu o mai pot face ca pe vremuri, dar mă consola faptul că eram mereu cu ei. Pentru că unde sunt ei e și călătoria, aventura, fericirea, dar e și acasă. Unde sunt ei, este tot. Acum, mi-e un dor nebun de călătorit și mi-e dor de acasă! Călătoria lui Happy nu se poate încheia aici! Mai avem sute de munți și creste de urcat împreună, mii de bețe de aruncat, mări și oceane de înotat, oase și papuci de ros, covoare de bălit, bălți împuțite de adorat și baligi de adulmecat. Ne așteaptă soarele, ploaia și ninsoarea, ne caută pașii iarba, ne strigă numele vântul, bandanele colorate sunt triste în dulap, oamenii nu mai zâmbesc la fel, Joy nu mai zâmbește, eu nu mai zâmbesc, sufletul nu mai zâmbește, Universule, nici tu nu poți fi prea bine în condițiile astea, nu-i așa?!

Cu amărăciune,

Un om incomplet

Primele săptămâni de fericire (4/ 6/ 7/ 8 săptămâni)

La nici 2 luni făcea primul lui traseu pe munte (Munții Piatra Craiului)

Aproape 2 luni și aproape 20 km pe munte (Poiana Zănoaga)

Prima primăvară împreună

Prima teamă de înălțime (Vulcanul Stins de la Racoș)

La mai puțin de 3 luni am mers împreună 7 zile consecutive pe 7 trasee de munte (Ochiul Beiului și Cheile Nerei)

Primul Paște împreună (Ciucarul Mic, Cazanele Dunării)

Prima toamnă împreună (Masivul Ciomatu)

Scăldatul, o bucurie chiar mai mare decât muntele (Lacul Sfânta Ana)

Bălțile împuțite, o bucurie chiar mai mare decât scăldatul (Bunloc)

Primul gulaș făcut împreună și strașnic păzit

Prima plimbare cu bacul

Iubitor de flori ca și mamă-sa (Munții Măcinului)

Fericire la înălțime (Culmea Pricopanului)

Prima escapadă la mare

Prima ieșire la un vin, de ziua maică-sii

Prima vizită la salon

Prima sesiune foto de Crăciun

Primul traseu pe munte mai dificil (Munții Bucegi, Jepii Mici – Caraiman - Jepii Mari)

Primul traseu de munte nemarcat făcut împreună (Munții Bucegi, Vârful Bucșa prin Creasta Balaurului)

Început de iarnă, motiv de maximă bucurie (Munții Rențea)

Mereu pe urmele mele (Munții Bucegi, Șaua Strunga)

La copcă (Munții Bucegi, Cascada Moara Dracului)

Răsăritul din ziua de Crăciun (Munții Piatra Craiului, Piatra Mică)

Ultimul răsărit din an (Masivul Postăvaru)

Serile de terapie prin apus din timpul săptămânii (Dealul Lempeș)

Mereu dispus să bată palma pentru ceva bun (Munții Baiului, Clăbucetul Azugii)

Nicio secundă fără ochii pe mine (Masivul Ciomatu)

Mereu pregătit pentru o bulgăreală (Munții Făgăraș, Cabana Suru)

Fericire (Munții Postăvaru, Cabana Piatra Secuiului)

În așteptarea bățului cel de toate turele (Munții Neamțului)

Cheile Zănoagei și Orzei

Munții Făgăraș, Lacul Bâlea

Împreună, pe cel mai dificil traseu marcat din România (Munții Făgăraș, Vârful Negoiu și Custura Sărății)

Hai, suflete, fă-te bine, ne așteaptă lumea!

---

Nu uita, pe mine mă găsești aici - www.instagram.com/haihui.cu.swit.rocs

Despre noi, dacă ți-e drag, mai poți citi aici:

---

  • Text de Swit Rocs

Swit Rocs

  •  Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter